Chiar așa! Amintesc doar ceva, în treacăt, atunci când „paharul stă să dea pe dinafară”.
Studiile arată că băieții consideră că a vorbi despre problemele lor este o pierdere de timp și o dovadă de slăbiciune.
Ca mamă de băieți pot să certific (cu mâna pe inimă!) că rezultatele studiilor nu mint.
Nu de puține ori a trebuit sa îmi inhib sentimentul de frustrare atunci când fiii mei refuzau să discute despre experiențele lor cauzatoare de probleme, deși cadrul pe care îl cream pentru comunicare era- în viziunea mea- perfect!
Este foarte bine ca băieții să știe că au posibilitatea de a împărtăși problemele ce îi frământă pentru că astfel pot ajunge la rădăcina problemei, se pot ivi soluții nesperate și se pot risipi temeri.
Băieții vor descoperi că uneori, a exprima verbal problema este de preferat actului de a o exterioriza fizic si psihic prin gesturi necumpătate; este mult mai bine (deși, poate, inițial, mai greu pentru ei) să spună cu obidă: „…azi, Ionuț și Matei m-au ignorat în fiecare pauză…” decât să trântească lucruri în casă toată ziua, să fie critici și nemulțumiți.
Este o cale foarte lungă de bătut! Și mult de muncă!
Societatea programează constant fetele sa-și trăiasca, exteriorizeze, sa-și accepte emoțiile și sa-și expună problemele; tot societatea se așteaptă ca băieții să fie puternici și stoici.
Încerc sa trag un semnal de alarmă împotriva condiționărilor culturale și sociale din sute de ani de îndoctrinare a băieților și bărbaților.
Încerc să le explic fiilor mei că pot fi bărbați grozavi în diferite moduri; a fi un super bărbat nu înseamnă sa-ți negi emoțiile și să îți oprimi trăirile!
Vreau ca toți băieții să se simtă puternici și atunci când luptă împotriva stereotipurilor, cutumelor, falselor imagini ale „bărbatului autentic”.